Mai avem traditii?

Am fost aseara la lansarea ultimei colectii apartinand designerului si mentorului Adrian Oianu, intitulata “Bucurie”. Conceptul acestei colectii a fost extras din povestea ciobanului Bucur care a pus bazele a ceea ce astazi se numeste Bucuresti, ca un tribut adus orasului in care traieste cea mai mare parte a populatiei dar si ca o intoarcere in istoria si traditiile pur romanesti. Nici de aceasta data, Adrian nu a dezamagit. Cel putin nu pe mine, ca studenta si cat de curand purtatoare de rochii in care vad viata si poveste. Desi prefer sobrietatea culorilor inchise, raman totusi indragostita de creatile lui pline de culoare si vise, cu imprimeuri si linii ca niste file de poveste.

Ce m-a surprins cel mai mult la acest om care a trait o buna bucata de vreme in strainatate, este ca s-a intors nu doar in Romania, ci si la originile ei. Ultimele lui colectii “tradeaza” aceasta reintoarcere la folclorul romanesc prin numele lor: “Povesti despre Ileana C.”, “Suflecata pan’la brau”, “Bucurie”. Mi se pare fascinant si admirabil ca dupa ani de zile traiti si munciti in occidentalism pur sa te intorci la origini nu doar fizic, ci si spiritual si creator. Recunosc ca initial, am ridicat sceptic din spranceana cand ma uitam la pozele rochiilor lui, judecand ca sigur nu fac parte din target-ul lui, insa fiindca am ajuns sa le ating, sa vad cum se imbraca forme, sa aud cum soptesc femininitate, m-am pierdut pentru cateva clipe in povesti pe care le citeam cand eram mica. Mai mult, au trezit in mine o doza de traditionalism care imi completeaza firea extremista. Au trezit in mine un dor de traditii si o nostalgie fata de vremurile in care se purtau cu mandrie iile, costumele populare si baticurile inflorate. Incep sa imi amintesc de razboiul de tesut din lemn vechi si lucios de uzat al bunicii, de zgomotul pe care il facea suveica trecuta printre firele bine intinse si de fuioarele de lana veritabila care imi intepa picioarele cand devenea mai tarziu o pereche de sosete urate dar calduroase.

Uneori, imi doresc sa ma fi nascut in vremurile in care fetele de maritat mergeau la hora duminica imbracate si dichisite cu cele mai bune si inflorate ii cusute cu gandul la feciorul satului. Odata maritate, grija lor se focusa pe o familie. Stiu, ma surprinde pana si pe mine gandul asta, dar uitandu-ma in jur si la societatea in care traim, tanjesc dupa acele vremuri cand se pretuiau cu adevarat valorile umane. Viata era mai simpla si cu mai multa iubire. Oamenii erau mai credinciosi si respectau viata. Iubeau traditiile si istoria si totul era facut acasa, cu mainile aspre de munca. Exista o forma de respect pentru natura si frica de Dumnezeu. Desigur, toate astea le gandesc si le spun din prisma amintirilor bunicilor mei si a romanelor lui Sadoveanu, Rebreanu si Preda, insa chiar si-asa, tind sa cred ca pe-atunci, oamenii erau mai fericiti si mai linistiti. Isi regaseau bucuria in cele mai marunte lucruri fara sa inventeze probleme de dragul de a adauga putina drama imaginara in vietile lor. Tineau la traditii si folclor pentru ca stiau cine sunt, ca popor, ca entitate individuala. Exista un set de reguli nescrise care se transmiteau mai departe, din generatie in generatie, ca forma de respect fata de stramosi. Acum…

 

 

 

 

… ma gandesc ca la vara, sa plec doua saptamani la bunici. Sa las laptopul in Bucuresti, sa imi inchid telefonul si sa tes la razboi. Sa ma urc in pod si sa cotrobai dupa toate carpetele, prosoapele si iile cusute de mana bunicii mele. Sa o rog sa imi mai spuna povesti din tineretile ei si despre obiceiurile si traditiile de pe vremea in care oamenii erau… oameni. Sa ma intorc la origini, sa imi revendic bucatica de istorie. Sper doar ca Dumnezeu sa ii mai tina in viata.

* nu stiu cati aveti rabdare sa va uitati la tot clipul de mai sus, dar merita vazut macar pentru serenitatea de pe chipul ei.

ganduri

~ de multe ori am crezut ca trebuie sa gasesc sau sa ma gaseasca cineva care sa ma suporte, pentru ca vin la pachet cu niste defecte. am mai crezut ca trebuie sa fiu multumita asa, ca asta ar fi… o forma a fericirii. dar am inteles ca pot alege sa fiu cu cineva care vede in mine calitatile si lucrurile frumoase pe care i le pot oferi si pe care le putem crea impreuna. iar amandoi sa ne bucuram de calitatile noastre, de frumusetea defectelor care intaresc calitatile.

~ se zice ca nu e bine sa ai asteptari. eu nu pot sa traiesc fara sa am asteptari. sa traiesc fara ele, ar insemna sa cred naiv ca niste ursitoare invizibile mi-au scris Viata cu litere de fericire. pai ce viata mai e si asta? da, am asteptari. ca atunci cand suflu intr-o papadie si imi pun o dorinta. am si dezamagiri. ca atunci cand o stea cade si imi pun o dorinta si se transforma in praf de stele. am asteptari pentru ca sunt cauza si nu efectul. daca efectul nu este cel dorit, nu-i nimic; mai incerc. daca totusi nu se intampla, nu-i nimic; inseamna ca nu a fost pentru mine. pentru ca totul se intampla cu un motiv. iar asteptarile au motive.

~ uneori plang. pentru ca sunt om, pentru ca sunt femeie, pentru ca in mine, undeva, inca mai traieste un copil. nu inteleg de ce oamenii spun sa nu plangi. e bine sa plangi, sa scoti tristetea afara sub forma de lacrimi. e extraordinar sa poti transforma tristetea in picaturi de apa sarata. marea e sarata si ei nu i se spune sa nu mai planga. plang rar si cand o fac, plang pana nu mai pot. pana simt ca am secat complet, pana simt ca am lasat tot raul sa iasa afara; raul nu e de tinut. apoi obosesc si adorm. cand ma trezesc, incep sa zambesc iar mai tarziu rad. si e bine. plansul e predicament pentru ras.

~ cand eram mica, asociam pantofii cu toc cu maturitatea. mi se pareau un semn de maturitate; voi putea sa port pantofi cu toc cand voi fi mare. si plangeam ca nu puteam sa ii port. acum, ca o fetita care nu indura maturitatea tot timpul, plang cand ii scot din picioare si ii iau in brate in loc de papusi. pantofii cu toc nu au voie sa fie comozi; altfel nu mai sunt frumosi. pantofii cu toc frumosi trebuie sa doara, sa-ti vina sa plangi cand pasesti; e pretul platit pentru curbele feminine care se accentueaza si intorc priviri masculine din drumul lor. tocurile au o muzica a lor; femeia care le poarta dicteaza notele. alert sau calm, marunt sau sigur, sacadat, simetric, apasat. daca esti atent si asculti tocurile pe gresie, poti sa intuiesti lucruri despre ea. femeia, pe tocuri – prietene tradatoare.

~ e minunat cum orice birou devine cel mai bun pat cand esti obosit si pui capul pe el si adormi. ce mai conteaza ca te va durea spatele sau gatul cand te vei trezi? important e ca esti obosit si ai unde sa iti asezi capul plin de ganduri. mai ales cand el aluneca usor inspre un umar cald pe care altfel, nu il poti transforma in cutiuta muzicala in care sa iti culci visele si sa le invelesti cu pielea lui. inchizi ochii, incepi sa visezi iar capul tau stie in ce directie sa alunece.

~ femeia e mai frumoasa in umbra unui barbat. o femeie e mai femeie cand e tacuta; cand nu vorbeste ci sopteste la urechea lui. o femeie in centrul atentiei tipa, spune mai multe decat i s-a cerut si ofera mai putin decat arata. o femeie nu trebuie sa fie umila prin conditia de femeie, dar retrasa prin eleganta cu care isi poarta zambetul si gesturile. e aceea care nu se va supune pana nu va gasi barbatul care sa stie sa se impuna. si-atunci, umbra lui va deveni cel mai feminin accesoriu pe care il va purta vreodata.

~ frumusetea e relativa. frumusetea e in capul fiecaruia dintre noi si pentru cei care au ochi sa vada. e trecatoare daca privim doar ambalajul si dainuie daca e privita dincolo de el. frumusetea nu e doar in farduri, dantela si diamante. e si in noroaie, mucegaiuri si larve. frumusetea e asa cum ti-o imaginezi tu, cum o simti tu.

~ unii vor capete pe tava, altii vor inimi pe tava. cat de greu se obtin primele, cat de usor inimile. ne punem inimile in causul mainilor celor carora le incredintam desi stim ca de cele mai multe ori fie nu le mai primim inapoi, fie va trebui sa ne punem capetele pe-o tava pentru a lipi bucati de inimi frante. privim cicatricile mult prea des, in loc sa lasam sa ne fie mangaiate bucatile intacte si neglijate.

~ sunt dependenta de zambete si de orice ma face sa zambesc. sunt un milion de feluri de zambete pe lumea asta la vreo 6 miliarde de oameni, dar e un zambet despre care vreau sa cred zambesc ca e al meu. e zambetul meu preferat desi nu e al meu.. fizic. dintr-un colt pana in celalalt e zambetul care imi aduce zambetul. (stiu ca o sa zambesti, chiar daca eu nu iti vad zambetul)

 

 

 

 

 

* articol scris din balcon, de pe jos, cu o patura pe umeri si multe cearsafuri puse la uscat mirosind a flori si praf amestecat cu ploaie si-un zambet

Watch me dancin’

Dupa un weekend care nu prea a semanat a weekend, m-am trezit azi dimineata cu sentimentul ala de: “Pfffffffffft, e luni?! Deja?! Pai si eu?!” Buimaca, cu fata aia de “nu vorbi cu mine, inca nu mi-am baut cafeaua”, am dat “Play” la noua mea obsesie muzicala:

Daca inchid ochii in timp ce ascult piesa asta, ma imaginez pe stradute londoneze, inguste si pavate; daca obosesc de la prea mult dansat cu castile in urechi, fara sa imi pese de oamenii din jur, ma asez la una din terasele pub-urilor de pe margine si beau o bere cu accent british veritabil, dar pe care eu il falsez intr-o conversatie cu barmanul care imi spune razand:”It’s London, love! Best of British luck!”. Ah, si niste spuma ramasa pe buza de sus. DA!

Azi sunt British style: sacou, tenisi, papion. Hai, s-aveti o zi de luni “absobloodylutely marvellous”!
Eu ma duc sa muncesc la macar o dupa-masa in Londra.. pe bune. Printre multe altele.

Cu ochii larg… intredeschisi

Aseara am fost intrebata ce-mi doresc eu, de fapt? Ce vreau, incotro vreau sa ma indrept.
Astazi vorbesc cu o prietena despre acelasi lucru, fiecare vorbind despre visele ei. Despre mine, am mai spus pe aici. Visez cu ochii inchisi si deschisi sa cusatoresc haine frumoase ca o extensie a personalitatii mele, pe care oamenii sa le poarte regasindu-se in povestea lor. Am mai vorbit, in egala masura, inclusiv despre renuntare la vise versus sacrificii facute in numele viselor. Recitind articolul asta, despre cel din urma subiect, ma intreb ce-a fost in capul meu cand am scris lucrurile alea. Trebuie sa fi fost de vina o perioada in care devin un fel de hibrid intre robot si fiinta umana, cu sentimente de orice fel maturate si refulate undeva sub pres. In ultima perioada, insa, am ridicat presul si am incercat sa iau in maini fiecare scama, mizerie, noroi, in ideea de a-mi accepta problemele, neajunsurile, defectele. Sunt o perfectionista si ma judec foarte aspru pentru fiecare greseala. Uneori, asta ma transforma intr-o frustrata cu care vrei sa interactionezi doar daca esti masochist, eventual. Dar, miercuri, mergand la cursul de desen, mi-am dat seama ca sunt o mare proasta. Profesorul si mentorul meu, designerul Adrian Oianu, este cel care m-a facut sa ma gandesc la chestia asta.

Oamenii sunt de multe ori dominati de sentimentul de vinovatie ca nu au facut destul; pe de o parte. Pe de cealalta, se scuza pentru fiecare lucru in parte. Eu ma regasesc in aceasta categorie. Cand sunt intrebata care-i scopul meu in viata sau ce imi doresc eu de la o relatie, gandurile incep sa mi se balbaie in cap si nu stiu cum sa formulez raspunsul ca sa nu sune prea… maret, pompos, idealist. Pentru cine are minte suficienta, e lesne de citit printre randuri ca in raspunsul meu cat mai simplu formulat, miroase de la o posta a “scuza”. Asta, in timp ce imi imaginez ca rabufnesc cu o serie de lucruri pe care le vreau si pentru care sacrific orice. Insa, pastrez zambetul pe fata cand mi se spune: “Erica, revino cu picioarele pe pamant. E foarte greu, tre’ sa ai pile, sponsori, bani, etc.” Asa ca, nu de putine ori, ajung acasa si intre cei patru pereti ai mei, reusesc sa fac cel mai destructiv lucru: sa ma pun la indoiala. Dupa ore de procese de constiinta, pun capul pe perna obosita de atatea ganduri, remuscari, frica, teama, etc. Din fericire, reusesc sa mai am cativa prieteni langa mine care imi dau doua palme verbale si revin la ceea ce sunt eu, de fapt. O visatoare.

Da, sunt o visatoare. Activitatea mea preferata inainte sa adorm e sa imi imaginez lucruri pe care mi le doresc in viata. Creez tot soiul de scenarii cu personaje mai mult sau mai putin din viata mea, cu situatii, cu reusite, cu vise… implinite. Mi-am dat seama ca, facand chestia asta, reusesc sa constientizez din ce in ce mai palpabil ce imi doresc si ce trebuie sa fac ca sa obtin asta. Pe urma, cand ma trezesc dimineata, incep sa corelez visele la conjunctura reala, impartindu-le in etape, pasi, sacrificii. Desigur, inca ma incearca sentimentul de vinovatie ca am 25 de ani si abia acum m-am trezit sa ma apuc de design, considerand ca pana acum am pierdut timpul aiurea cu chestii care mi-au oferit satisfactii efemere. Dar realizez ca scuzandu-ma pentru faptul ca visez maret despre orice m-ar face fericita, ma arunca in aria penibilului si a nesigurantei demne de mila care obliga oamenii la o atitudine blanda, cu asteptari scazute. Nu pot sa traiesc cu asta, stiind ca pot mai mult, amestecat cu orgoliul care ma caracterizeaza. Iar asta ma urca pe treapta in care acum pot sa spun nu lucrurilor care m-ar putea deraia de la drumul meu.

Sa visezi e cel mai frumos lucru pe care ti-l poti darui tie, singur. Sa stii ce sa visezi e cel mai bun lucru pe care il poti face pentru tine. Sa constientizezi ce ai de facut ca sa obtii ceea ce visezi, e cel mai intelept lucru pe care il poti face cu inteligenta pe care ai dobandit-o din realizarile anterioare care si ele, candva, au fost niste vise. Sa si incepi sa faci ceva, pas cu pas, in sensul asta, abia aici incepe partea distractiva. E deja o provocare, o lupta la care te provoci pe tine insuti. Poti sa fii invingator sau poti ramane supravietuitor. Adica mediocru, toata lumea supravietuieste cumva. Da, e al naibii de greu sa pornesti; esti speriat, sceptic, temator de esec, dar e al naibii de misto sa iti demonstrezi ca poti. Mai ales cand nu exista un suflet care sa-ti inveleasca visele seara inainte de culcare si sa ti le dezveleasca atunci cand esti jos si simti ca nu mai poti. Dar atunci… pune capul pe perna, inchide ochii si imagineaza-ti lucrurile la care visezi.

… ma duc sa dorm…

Te ignor dar nu pot sa ma mint…

Am o pasa proasta. Asta cred ca s-a reflectat destul de clar in penultimul articol. Asa ca, ma abtin de la a mai scrie pana imi revin, pentru ca toata lumea stie sa defuleze pe toate gardurile. Dar, asta nu ma impiedica sa va impartasesc din muzica ce imi alinta sufletul:

Alexandra Usurelu e o tipa cu o voce divina. Am ascultat-o live intr-o seara, in duet cu Walter Dionisie (un compozitor care ma vrajeste cu versurile lui). Mi-e peste puteri sa explic cum m-am simtit. Stand la doi metri distanta de ea si ascultandu-i inclusiv respiratia in microfon, nu am putut sa nu ma intreb: cum o fi sa ai o asemenea voce incat sa faci oamenii sa taca, dand un nou sens cuvantului liniste…

Don’t knock it…

… you’ve been here before.

De duminica, de cand am auzit pentru prima data versurile astea in Hard Rock Café (locul meu preferat), nu ma opresc din ascultat piesa asta:

Cei de la Kings of Leon au cateva piese pe care pur si simplu le iubesc: binecunoscuta Sex on fire, Closer si I want you raman in topul preferintelor mele.

Dar sa aveti o zi in care sa va bata la usa chipul fericirii, chiar daca a mai fost inainte… inauntru

Brut, fara figuri de niciun fel

Azi e una din cele cateva zile din ultima vreme in care ar trebui sa imi recitesc articolele pline de exuberanta, motivatie, putere. Si se pare ca nu sunt singura, observand ca oamenii google-esc dupa discursuri motivationale si ajung la mine pe blog. Sper ca le-am fost de folos cu ceva, fara sa le pierd timpul aiurea citindu-mi articolele; eu mie, nu prea imi sunt de folos din punctul asta de vedere. Incerc sa le recitesc insa dupa primul paragraf imi zboara mintea pe coclauri nu tocmai pline de floricele roz.

E o perioada de aia in care mi-e frica sa fac o lista imaginara cu lucrurile pe care trebuie sa le fac/rezolv/termin pentru simplul fapt ca nu ma pot urni. E ca si cum toate lucrurile alea care depind de mine, stau in fata mea insirate aleator si asteapta sa fie rezolvate ca un puzzle. Stiu de care trebuie sa ma apuc mai intai, pentru ca fiecare lucru duce la urmatorul, ca un domino, dar imi simt mainile inerte. Gandindu-ma la citatul meu de toate zilele (“doua cuvinte pe care nu ar trebui sa le spui niciodata: nu pot”) ma apuca si furia pe deasupra. Gandindu-ma la toti oamenii care si-au exprimat disponibilitatea in a-mi fi acolo cu o parere, un sfat, dar care mi-au inchis usile in nas, ma apuca dezamagirea. Gandindu-ma la prietenii care sunt langa mine si care imi spun ori ca trebuie sa fiu puternica, ori ca trebuie sa beau, sau sa gandesc mai putin, imi vine sa ma izolez de tot. (no offense)

Nu am inteles si nu pot sa inteleg de ce oamenii care se simt obositi, deprimati, coplesiti, sunt priviti ca pe un fel de lepre. Esti varza cu nervii si iti vine sa fugi in lume? Refuleaza, strange toata mizeria sub pres, da-i cu alcool, fa sex, dar fa ceva ca sa nu mai fii un ghimpe-n coasta pentru oamenii care mimeaza fericirea, refuzand sa isi accepte problemele. Uneori am senzatia ca acestor oameni, le este teama, de fapt, sa nu se regaseasca unii in problemele celorlalti, declansand jihadul. Mi s-a intamplat sa stau de vorba cu oameni apropiati care ma intrebau: “Bai, ce mai faci tu? Dar vreau raspunsul pe bune, nu cu cuvintele alea frumoase pe care le manuiesti tu asa misto”. Gandindu-ma ca pot sa deschid cutia pandorei, m-am trezit in fata lor ca un inculpat in fata unor jurati. Sentinta, nu a intarziat sa apara, spunandu-mi-se ori ca sunt praf, depresiva, egocentrista, mecanica, etc, ori ca ma supraestimez, ori ca gandesc prea mult. Am inghitit in sec, zambind prieteneste si am continuat discutia intorcand aceeasi intrebare. Raspunsul? “Aaaa, eu sunt bine, fericit.”, desi pe fata lor se citeau spasme de tristete despre care aflu, eventual, mai tarziu de la altii. Avand un cult pentru discretie, precum si o prietenie in spate, nu mi-am pus problema lipsei de incredere. Si totusi, m-am trezit aratata cu degetul de oameni de la care nu ma asteptam sa primesc etichete. Pentru ca am indraznit sa spun ca de 3 ori pe an, simt ca am obosit sa fiu puternica. Nu am zis si nu zice nimeni ca e ok sa fii in depresii, sa zaci intr-o lamentare si nemultumire continua, la infinit. Departe de mine gandul si sentimentul. Dar nu pricep de ce e asa rusinos si revoltator sa accepti ca orice om pe lumea asta, are dramele lui. Mai mici sau mai mari, sunt dramele fiecaruia, imaginate sau reale. Orice drama, deceptie, deziluzie, tristete necesita vindecare. Omul trebuie lasat sa isi bandajeze ranile, sa-si verse amarul, sa o ia de la capat. Nu pricep cand a iesit din fisa postului unui prieten care se afirma prieten, empatia extrapolata pana la respectul fata de ce simte el, in momentul in care vine la tine cu nodul de lacrimi in barbie si crucea de griji pe umeri. Nu intentionez sa dau lectii de “cum sa fii prieten” pentru ca si eu am mai dat-o in bara, dar in momentele alea, as vrea sa nu mi se mai spuna: “Bai, Erica, esti cu capu’/inventezi probleme/trebuie sa fii in cutare mod (la superlativ pozitiv)”. Pentru ca nu merge. Nu ii dai omului spanac si se face puternic, sau ecstasy si e fericirea suprema, sora cu Nirvana. Pentru ca suferinta e universala si e firesc sa fie acceptata sub toate formele ei, consumata pentru a fi anihilata. Pana la urmatoarea.

In momentul asta, acutizez lipsa unei masini dintr-un singur motiv: m-as urca intr-una si m-as duce in primul camp pustiu unde sa urlu cat ma tin plamanii. Linistita, fara sa ma ingrijorez ca dezamagesc pentru simplul fapt ca sunt… umana.

*acest articol nu e un repros la adresa nimanui. orice asemanare cu realitatea este pur intamplatoare, oricat de cliseic ar suna.