Pasiune

Vi s-a intamplat vreodata sa cunoasteti un om si ascultandu-l, sa va doriti sa il inregistrati ca sa fiti siguri ca nu pierdeti nimic? Mie da.

Aseara, la cursul de Storyboard si FlatSketch am avut ocazia sa nu-mi mai incap in piele de fericire ca mi-am gasit mentorul. Am mai scris putin despre Adrian Oianu aici, insa pe masura ce il ascult si il cunosc pe acest om, imi dau seama ca stiu atat de putin si ca sunt atat de mica si nestiutoare. Nu stiu exact cum sa transpun in cuvinte starea pe care o am ca invatacel, insa cred ca pentru prima data in viata mea am simtit cu adevarat ce inseamna pasiunea. Si ma pufneste rasul cand ma gandesc cat de penibila puteam fi inainte crezand ca stiu deja ce e ea. Pentru prima data am simtit ce inseamna sa iubesti atat de mult ceea ce faci, incat, pentru trei ore, sa uiti de orice altceva. Stateam la masa in stanga lui si ma uitam cum ii sclipesc ochii de pasiune in timp ce ne povestea despre drumul, calitatile, misiunea si motivatia unui designer. Daca as fi putut, cred ca as fi separat tot cursul in doua parti: una in care sa pun totul pe mute si sa ii citesc expresiile fetei si cealalta, in care sa nu vad nimic, sa fie intuneric deplin si sa il ascult doar. Imi doream sa fi avut un reportofon la mine sa inregistrez fiecare replica, gluma, raset, inflexiune a vocii ca sa fiu sigura ca mai tarziu, creierul nu se va juca de-a v-ati ascunselea cu mine, uitand informatii pretioase.

M-am trezit in dimineata asta cu o stare pe care o resimteam numai cand eram indragostita de un barbat: sentimentul de inima plina. Nu am mai trait asa ceva de multa vreme, cand simteam ca sunt vie, ca ma pot cufunda cu totul in propria plinatate, arzand ca intr-o combustie spontana in iubirea fata de el, acel barbat. Acum m-am trezit din latenta, din propria cenusa, declarand dragoste vesnica si aproape exclusiva design-ului. Aproape exclusiva pentru ca asa cum intuisem, design-ul nu e un job de 8-10 ore pe zi. Nu inchizi atelierul si te muti in dormitor. Nu stingi lumina peste manechine si o aprinzi peste iubit/a. Nu te deconectezi de la creatie ca sa te conectezi la mundanul vietii cotidiene, inclusiv cea de cuplu, ci o traiesti 24/7. “Poate abia dupa ani de experienta reusesti sa implementezi un buton de switch ON/OFF” spunea Adrian in timp ce zambeam in coltul gurii gandindu-ma ca de fiecare data cand mai povesteam cu cineva pe tema asta, eram privita ca pe o ciudata pentru ca spuneam ca sunt dispusa sa renunt la viata personala pentru design, stiind cat studiu si practica ma asteapta. Nici inainte nu credeam ca o relatie trebuie sa primeze in viata unui om. Acum… cu atat mai putin. “Dar daca gasesti pe cineva din lumea ta, care sa inteleaga ceea faci, atunci poate merge”, a revenit Adrian cu nitel optimism. Fortat, as zice eu, pentru ca tot nu cred in jonglarea cel putin satisfacatoare a celor doua

Probabil ca multi vor spune ca mi-am pierdut mintile, ca exagerez, ca vorbeste doar exuberanta din mine. Nu-mi (mai) pasa. Nu-mi mai pasa de nimic altceva decat de design si am avut in sfarsit curajul sa admit pe deplin fata de mine in primul rand, ca da, abia acum pot spune ca mi-am gasit drumul pentru care voi sacrifica orice. Daca pana ieri visam ca un copil prost la colectii si etichete cu numele meu pe ele, de aseara incep sa intrevad fiecare etapa in parte pana acolo. Pentru ca e ca si cum mi s-a luat un val de pe ochi. Mi s-a conturat in sfarsit, ca un preview, traiectoria pe care trebuie sa o urmez. Si fiecare pas in parte e ca o rotita care se invarte dupa alta si alta si alta, dependente una de cealalta. In sfarsit, nu-mi mai ies din minti ca am un milion de idei carora nu stiu cum sa le dau o forma pentru ca nu am cunostintele necesare inca sa fauresc cu manutele mele doua, lucruri pe care nu le puteam vizualiza decat fractionate, ca un teaser: metal, negru, sticla, rosu, piele, canepa, piatra, surub. Acum imi ies din minti ca trebuie sa imi pierd timpul facandu-mi jobul pentru a ma intretine, in loc sa desenez siluete, sa masor tipare, sa tai si sa cos “carpe”, cum le spune Adrian. Dar o sa vina si momentul in care o sa ma descatusez de tot ce ma tine inca, pe loc. Pentru ca, “in loc sa feti 15 idei, mai bine nasti un concept”. Iar eu si design-ul “lucram” intens pentru a ramane insarcinata cu unul

Acum 19 ani…

Cred ca aveam vreo 5 ani cand incepusem sa o fac pe mama cu nervii ca eu nu am companion de joaca. Saraca femeie, numai de mica mea drama nu avea ea timp si chef. Dar dupa o vreme de insistente si rugaminti fierbinti, incepuse sa mi se para relativ dubios cum o burtica incepea sa semene a minge de fotbal. “Pai e un bebe acolo, o sa ai o surioara”. Ma rog, pe vremea aia, asta speram eu sa fie: o surioara si nu un fratior; certitudini in 3D inca nu erau pe-atunci. Long story short, tin minte ca eram la bunici cand intr-o zi de 18 februarie, suna tata de la maternitate. Sfioasa nevoie mare il ascult cum imi sopteste in telefon: “ti-a adus barza o surioara”. Tin minte foarte clar ca nu prea pricepeam eu legatura dintre barza si burtica, dar l-am crezut pe cuvant si am asteptat cumintica venirea dracusorului care avea sa imi faca zile fripte ulterior.

Nici eu, nici sor-mea nu am fost cei mai tacuti bebelusi, dar octavele ei ma adusesera in pragul disperarii de copil de 7 ani. O rugam pe mama sa o duca inapoi de unde a venit. Desigur, asa ceva era imposibil si abia mai tarziu am realizat insemnatatea cuvintelor mele spuse printre lacrimi, in timp ce draga de ea, sor-mea, imi nenorocea dupa-amiezile, dupa scoala, cand eu trebuia sa ma joc si nu sa o legan ca sa i se mai odihneasca nitel coardele vocale. Mai tarziu, au aparut crizele de isterie pe seama papusilor. Ea le scalpa pasional dupa ce eu le coafam cu migala. Eu le croiam cinshpemii de hainute dichisite, ea le rupea linistita. Trai pe vatrai intre surorile Ioja.

(…)*

Azi e ziua ei de nastere si scriu articolul asta pentru ea. E un om care creste frumos si care, de (ne)voie, reuseste prin puteri nebanuite sa ma suporte asa ciufuta cum sunt. Pentru mine, ea e copilul meu si sora pentru care as mai sacrifica inca un milion de papusi si zeci de ore de joaca. Draga mea…

… nu doar ca iti doresc, dar voi face tot ce imi sta in putinta sa devii un om desavarsit si fericit care sa isi regaseasca linistea intr-un zambet, dar si intr-un nor. Pentru ca te iubesc chiar si cand crezi ca te iubesc mai putin. La multi ani de vise implinite!

* intre paranteze ar fi o serie de intamplari pe care daca le-as publica pe undeva, probabil ca as sfarsi torturata intr-un beci de catre nimeni alta, sarbatorita zilei cu chip angelic.

Iubire pentru fiecare zi

Singurul lucru pe care il am in comun cu Valentine’s day e numele. Altfel, nu ma misca foarta tare pentru ca iubirea e pentru toate cele 365/366 de zile din an, pentru toata viata, continuu sau pe bucati. Si totusi, pentru cei care astazi se simt mai iubitori…

Iubiti-va tandru, iubiti-va molcom, iubiti-va cu pasiune. Atingeti-va pielea si simtiti-o cat de intens puteti, ca si cand maine nu va mai fi. Ascultati-va vocile ca pe piesa preferata. Priviti-va in ochi adanc si uitati de ceea ce se intampla in jurul vostru pentru cateva clipe. Goliti-va mintea si lasati sentimentul de implinire sa va copleseasca si sa umple fiecare coltisor de suflet. Rasfatati-va cu voluptatea linistii in care va regasiti unul in bratele celuilalt ca si cand nimic si nimeni nu va poate rani vreodata. Deschideti-va porii si primiti ceea ce vi se da. Iubiti-va cu tot cu defecte, iubiti-va cu neajunsuri, iubiti-va cu certuri. Impacati-va, lasati din orgolii si resentimente, fiti blanzi si iertatori cu iubirea. Iubiti liber, eliberati-va de cutume sociale si ziduri de sticla. Pastrati-va inimile flamande si iubirea aprinsa. Iesiti din rutina, din comoditate si iubiti-va ca si cand ar fi prima data, din nou si din nou, de fiecare data. Redescoperiti-va stangaci, savurati-va incet. Sifonati cearsafuri, soptiti-va dorintele, intindeti-va covoare rosii pana la culmi numai de voi stiute. Priviti-va in timp ce dormiti, ascultati-va bataile inimii si respiratia la unison. Adormiti, visati, treziti-va impreuna.

Iubiti si fiti liberi. Nu doar azi, ci si maine si poimaine si in fiecare zi din restul vietii… Oferiti celorlalti mai sceptici si prea cinici (ca mine asa ) dovada vie ca inca se mai poate.

Sa aveti.. nu o zi, ci o viata cu iubire.

Si locu-i gol in dreapta mea…

… daca i-ai fi vazut de aproape, ai fi zis ca e o scena dintr-un film la care de obicei, fetele suspina visator si cu patos. Se uitau unul in ochii celuilalt, fara sa clipeasca prea des, de parca imaginea din fata lor ar disparea in orice moment. Degetele se plimbau in palmele deschise in care si-ar fi pus sufletul la gadilat. Nu-si spuneau nimic cu gurile, insa privirile nu incetau sa vorbeasca vrute si nevrute. Ii mai intrerupea din cand in cand, chelnerita care venea sa schimbe scrumiera plina de dorinte arse. Ii despartea o masa rotunda dar potrivnica pe la colturi imaginare si imaginate. Privirile au tacut cand buzele s-au intredeschis in centrul unui cerc de lemn cald. El s-a aplecat peste masa, ea si-a ridicat barbia, privind pe furis printre genele rimelate. Ai fi zis ca din moment in moment, o bomba explodeaza. De sub masa. Dar au amanat explozia intre patru pereti pentru o implozie intre buze lacome si muscate de dorinta.

… daca i-ai fi vazut de la distanta, plimbandu-se in ninsoarea marunta si deasa, ai fi zis ca e o fotografie secventiala, unde click-ul il auzi la fiecare pas apasat, sub care scartaie inghetate imaginile ca pe un film vechi, de developat numai dupa usi inchise, cu lumina rosie. Ce vezi si ce se intampla, de fapt. Lasau urme in zapada proaspat cernuta de ingeri consumandu-si iubirea din ceruri. Pe stradutele inguste, faceau sir indian de doi. Ea in fata, el in spate, ca intre cearsafuri sifonate de genunchi si degete inclestate. Fulgii se asezau pe buze fierbinti dandu-si ultima suflare pentru prima lor suflare, impreuna, la unison. Cadeau de nicaieri, in lumina fada a stalpilor de iluminare de pe marginea sufletului. Chicotele se auzeau cu un ecou dintr-o alta poveste, dintr-o dimensiune paralela in care ea, probabil, nu ar fi avut sfarsit.

… e 4 dimineata, alarma nemiloasa suna. Ea se intinde printre cearsafuri netede, tragand de timpul in care mintea ei, deja deruleaza o lista de lucruri care trebuie facute numaidecat. El, in schimb, se poticneste somnoros spre pat tragandu-si visele dupa el. Un pat ramane la fel de gol ca si ea, celalalt se curbeaza dupa forme masculine. Nu patul il au in comun, ci locul gol din stanga lui. Ea il umple cu liste prea lungi pentru o zi mult prea scurta, el cu dorinte pe care le-ar dori orice femeie cu el, dar pentru ea sunt prea firesti, prea dintr-odata, prea mari pentru locul gol din dreapta ei la care nu e dispusa sa renunte… nici de data asta.

*sursa foto: monsterapathy.blogspot.com

In memoriam…

A murit Whitney Houston.

Initial, am crezut ca e o gluma proasta, o barfa ieftina. Dar cand am vazut tweet-ul lui Lenny Kravitz si update-ul celor de la Wiki cu data mortii, m-am intristat teribil. Dincolo de viata tumultoasa si abuzurile repetate, Whitney a fost o femeie extraordinara cu o voce pe care prea putine femei din industria muzicala o pot egala. Dar nu asta e subiectul articolului, literalmente.

Cand a murit Amy Winehouse, toata lumea era profund indoliata si intristata, desi, cat timp a trait, prea multi au blamat-o pentru comportamentul complet inadecvat, lipsa de responsabilitate cu care si-a tratat viata prin abuzurile de droguri si alcool.
Cand a murit Michael Jackson, toata lumea era in stare de soc, insa in ultimii ani din viata lui a fost blamat pentru pedofilie, abuz de barbiturice si obsesia pentru pielea alba. Acum e luat la misto grav pe site-uri gen 9gag pe aceleasi subiecte.
Cand a murit Madalina Manole, oamenilor nu le-a venit sa creada ca s-a sinucis cand viata ei parea perfecta. A urmat si inca urmeaza un circ de nedescris prin presa de cancan referitor la cauzele mortii, custodia copilului, asta dupa ce toata lumea a exclamat “Odihneasca-se in pace!” dupa moartea ei. Relativ aceeasi poveste si cu Malina Olinescu.
Cand a murit David Carradine, actorii si cinefilii din lumea intreaga s-au simtit profund indurerati de disparitia unui actor extraordinar. Ulterior, au aparut tot felul de speculatii imposibil de verificat si demonstrat din punct de vedere stiintific, cum ca ar fi fost un obsedat sexual care a murit din cauza unui fetish pentru auto-asfixiere dusa la extrem.

Ce incerc eu sa inteleg din toate aceste povesti cu un final extrem de trist este de unde atata neprihanire in oamenii care s-au grabit sa arunce cu piatra si sa blameze pentru comportamente inadecvate si devia(n)te ale unor oameni care si-au trait viata asa cum s-au priceput ei, cum i-a dus capul, asumandu-si niste riscuri mai devreme sau mai tarziu, iminente. Ce nu voi putea sa inteleg niciodata este de ce oamenilor le place atat de mult sa intineze memoria unui cu speculatii, judecati de valoare, etichete puse de dragul de a spune ceva, orice. Efectiv, imi depaseste capacitatea de intelegere aceasta nevoie imperioasa a oamenilor de a distruge acel ceva pozitiv pe care omul l-a lasat in urma, dupa trecerea in nefiinta. De ce este atat de greu sa pastram in minte lucrurile frumoase, amintirile placute despre cineva care a disparut din vietile noastre, in diverse circumstante. De ce e musai sa improscam cu noroi munca de o viata a unui om care ne-a cantat din suflet, ne-a minunat cu talentul actoricesc, care ne-a lasat in urma rezultatul a ceva de pret: talentul, rezultat de care ne bucuram in continuare, nestingheriti.

Cati dintre oameni nu s-au indragostit pe piesele lui Whitney si nu au visat la o poveste de dragoste ca cea din “The Bodyguard”? Cati dintre oameni nu au plans sau nu s-au adunat de pe jos pe piesele lui Amy? Cati dintre oameni nu au ramas marcati de filmele in care a jucat Carradine? Cati dintre oameni nu s-au minunat la clipurile costisitoare si iesite din comun pe vremea aia, ale lui Michael, in perioada in care nimeni nu dadea atata atentie detaliilor cum el o facea? Cati dintre oameni nu au fost la concertele “fetei cu parul de foc” si nu au cantat din suflet “fata draga, nu fii trista”? Cati nu s-au uitat la Scoala Vedetelor, magnetizati fiind de prospetimea si zambetul Malinei Olinescu? Eu, una… stiu sigur ca fac parte dintre aceia care s-au bucurat de toti oamenii astia care au avut nesansa sa cedeze in fata unei slabiciuni de moment, incheindu-si socotelile cu viata in imprejurari nefaste. Mi-e dor de Malina, ma regasesc intr-un moment in timp cantat de Whitney, ma adun de pe jos si realizez ca sunt mai puternica cu Amy si o iubesc pe Valerie a ei, nimic nu se compara cu felul in care ma face EL sa ma simt si acutizez asta ascultandu-l pe Michael, zambesc cand se incheie o poveste de iubire intrebandu-ma daca a fost iubire de care canta Madalina candva si orice barbat care ma dezamageste devine Bill pe care in mintea mea il bang-bang impreuna cu Carradine.

Indiferent de motivele (care nu ne privesc) pentru care acesti oameni extrem de talentati au ales sa plece dintre noi, sa ramanem totusi cu amintirea zambetelor pe care ni le-au oferit de-a lungul timpului…

Whitney, acum ca ti-ai gasit linistea… vei fi iubita pentru totdeauna.

Pentru ca pot(i)

Dupa ce am ratat cele doua conferinte importante sustinute de designerul Adrian Oianu, am reusit sa ajung la primul curs de Design Contemporan, extins pe 6 luni, caruia a reusit sa ii puna bazele de curand. Desigur, ca la orice curs, in seara asta am avut parte de o introducere mai detaliata a ceea ce urmeaza sa studiez si sa aprofundez timp de 6 luni. Dincolo de detalii care probabil vor plictisi pe multi, o sa incerc sa transpun in cateva randuri ce mi-a insuflat in aceasta seara acest designer dornic sa invete pe altii, sa duca mai departe ceea ce a asimilat el in ani de studiu si practica asidue.

“La inceput poate o sa ti se para greu si o sa ai impresia ca nu intelegi nimic din linii, masuratori si precizie. Daca treci de inceput, dupa trei luni o sa crezi ca gata; stii totul si nu mai ai nevoie de nimic altceva. Dar nu. Nici dupa sase luni de baza nu vei sti totul. Nici eu, dupa ani de zile de studiu, exercitiu si practica nu stiu totul. Si acum, cand lucrez la o rochie, niciodata nu mi se pare suficient de buna, dar stiu ca ma straduiesc sa dau tot ce e mai bun din mine. Pentru ca e foarte important sa fii foarte bun in ceea ce faci; din ce in ce mai bun. Invata, exerseaza, practica si mai ales fii meticulos, atent si daruit. Pune pasiune in ceea ce faci. “

Cam asa si-a inceput pledoaria, timp in care il ascultam fascinata, pur si simplu. Vorbea cu o asa naturalete si blandete, insa cu pasiune despre ceea ce il face atat de fericit: meseria de fauritor de feminitate. Insa dincolo de toate astea, mi-am dat seama ca ma regasesc foarte mult in cuvintele lui si ca motivatia mea tocmai a mai castigat ceva puncte in plus in asa maniera incat de-acum incolo imi va fi si mai greu sa abandonez un scop. Tot discursul lui imi suna atat de cunoscut pentru ca l-am mai auzit, l-am adaptat si l-am implementat in viata si telurile mele. Am un prieten care imi spune tot timpul: “Erica, invata, invata, invata. Fii cea mai buna in ce faci, in ce iti doresti sa faci. Femeie de serviciu, director de firma, ministru, profesor, dama de companie, nu conteaza, fiecare trebuie sa fie daca nu cel mai bun, macar foarte bun in domeniul lui. Pentru ca asta nu i-o poate lua nimeni, orice ar fi”. In egala masura, citeam acum cativa ani una din editiile Forbes despre femei de succes. Una din intrebari era “care este cea mai buna investitie pe care o poti face in viata?”. O femeie din cele intervievate a raspuns simplu: “In educatia extinsa in practica. Pentru ca trebuie sa fii cel mai bun in domeniul tau”.

Dupa ce am dat chix in vremea studentiei alegand un domeniu care nu mi se potriveste, oricat de buna as fi in vanzari/marketing si alte domenii conexe, am realizat ca daca nu ma motivez sa fac macar acum, in al treispelea ceas, ce imi doresc, voi fi un om mort. Pe interior. Iar eu nu pot trai cu asta. Asa ca, permiteti-mi sa…

Oricare ar fi visul tau, nu lasa sa se puna praful pe el. Nu cauta pretexte ca nu ai bani, ca nu poti, ca e prea tarziu sa o iei de la capat. Nu te blaza pe un job de birou de 8 ore daca tu simti in interiorul tau ca mori putin cate putin in timp ce visezi cu ochii deschisi la ceva-ul ala care inca te mai tine in viata dar nu ai curaj sa il apuci cu mainile. Nu lasa pe nimeni sa iti stea in cale si fii dispus sa iti asumi riscuri. Traieste dupa propriile reguli, nu te dezarma in fata celor care iti spun ca i-ai dezamagit cu alegerile tale; scopul scuza mijloacele. Intotdeauna. Iar daca te simti lezat de principiul asta, inseamna ca iti place sa fii condus de mijloace si nu de un scop care ar trebui sa te scoata din lancezeala. Invata. Nu inceta sa citesti, sa inveti, sa participi la cursuri/workshopuri care sa iti largeasca viziunea. Pune in practica ceea ce inveti ca sa nu uiti. Apoi, nu uita ca creierul uman nu este folosit decat la o treime din randamentul de care dispune. Si-asa este extrem de putin si pe mine ma scoate din minti chestia asta, vrei sa te complaci intr-o cifra si mai mica rezumandu-te la ce esti acum? Nu te rezuma la job description-ul pe care trebuie sa ti-l asumi zi de zi. Nu te rezuma la televizor si club in week-end. Nu te rezuma la ceea ce stii. Niciodata nu stii suficient de mult. Intr-o mai mare sau mai mica masura, cu totii ne nastem cu un minimum de inteligenta nativa. Use it! Oricat de aberanta ti s-ar parea pilda talantului din Biblie, Dumnezeu ti-a dat un cap sa il folosesti si sa il imbogatesti in permanenta cu informatie noua. Creierul e fix un re-writeable DVD. Poti sa impregnezi informatie pe el din nou si din nou fara teama de suprasaturatie. Desigur, pe masura ce timpul trece si nu inveti lucruri noi, cu atat iti va fi mai greu sa le asimilezi. Pastreaza-ti spiritul si mintea tanara prin studiu, prin experiente, prin practica. Prea multa invatatura nu a omorat pe nimeni, iar “ignorance is a bliss” functioneaza doar daca vrei sa fii o papusa cu creierul spalat de mass-media. Am mai spus-o si o mai spun in continuare: informatia inseamna putere. Alegi sa fii puternic sau… ?

Desigur, sunt nenumarate momentele in care ai impresia ca te-ai saturat si ca nu mai poti si iti vine sa fugi pe prima insula pustie care iti vine in minte, dar nu e o solutie sa capitulezi. In momentele alea, acorda-ti o pauza, desprinde-te de tine si uita-te de sus pentru a obtine o imagine de ansamblu. Vei vedea ca esti mai departe decat credeai si ca esti mai puternic decat iti imaginai. Si-atunci… n-ar fi pacat sa strici atata munca, cand tu ai mai castigat inca o batalie cu demonul blazarii si a indiferentei fata de tine? Continua. Invata. Experimenteaza. Nu-ti impune limite de niciun fel. Ridica-te, scutura-te, vezi unde ai gresit si invata pentru viitor. Intotdeauna exista unul si el depinde in intregime numai si numai de tine.

Care te simti lezat de aparentul ton superior din acest articol, considera ca e doar un dialog in oglinda pe care il am cu alter-ego-ul meu. Il fac public pentru ca am avut norocul sa intalnesc pe cineva care mi-a dat doua palme (imaginare), scotandu-ma din blazare. Am norocul sa il am in continuare in viata mea, scurtand timpul de care am nevoie sa imi iau pauze, in timp ce imi repeta un singur cuvant care ma mentine pe traiectoria pe care mi-am impus-o. Pana cand? Pentru totdeauna. Pentru ca pot.

Mare e Google-ul tau, Doamne…

Pe vremea cand au aparut blogurile, pe langa faptul ca nu aveam asa ceva, nici nu stiam mare lucru din cum functioneaza blogging-ul asta. In orice caz, din link in link, ajunsesem sa citesc constant cateva bloguri de pe la noi care mi-au captat interesul.

Unii bloggeri postau frecvent ceva ce eu greu am inteles: tag-urile si indexarea lor in google. Mnah, mai greu cu chestiile de IT in Ericaland. Acum ca mi-am introdus si eu sistemul asta de etichetare al articolelor, ma amuza teribil sa vad ce cauta oamenii pe google si ajung la mine pe blog. Azi nu sunt egoista, deci o sa dau cateva exemple mai cautate si amuzante, in ordinea numerelor de pe tricou:

- cum ai putea sa vorbesti cu un fulg de zapada (hai la mine si te invat eu)
- despre muzica (putem sa povestim si despre asta la un pahar de Jameson)
- iubit part-time (sa inteleg ca din ce in ce mai multe femei isi doresc asta?)
- am lasat tot de la mine (pai si cu tine cum ramane?)
- cati bani a castigat brenciu la VR (o sa dormi mai bine la noapte daca o sa afli?)
- stefan stan sosete (lasati omul sa se bucure de sosetele lui, invidiosilor)
- stefan stan prefacut (stii si la ce te-ajuta ca stii?)
- cele mai sincere sarutari se dau in gara nu la starea civila (Q.E.D.)
- loredana piept stefan stan (?!?!?! si predicatul unde-i?)
- organ de simt al mirosului la om (se cheama nas, dar recomand cu caldura un atlas de anatomie)
- cum sa il contactez pe stefan stan (ce dai la schimb ca sa iti dau numarul lui?)
- ce le-ar placea oamenilor sa citeasca (da’ de ce il intrebi pe Google, cand se pare ca stie mai bine Cancan?)
- sms, emailuri de dor (pfffffffffft, aveam pe undeva o colectie, da-mi un mail la me[at]ericaioja.com si negociem pe dreptul de autor ca tot vine ACTA dupa noi)
- am reusit sa dorm dupa insomnie (te cheama Erica Ioja din greseala?)
- vand iubit (te rog specifica si anul de fabricatie, dotarile si gradul de uzura si rezistenta la uzura viitoare)
- ridica-te si zambeste (asa ziceam si eu si imi zic in fiecare zi, crezi ca altfel as mai fi in stare sa scriu aici?)
- fustita pentru fulg de nea (lasa-mi un numar de telefon si facem si fustita pentru fulg de nea)

Bun, acum ca am trecut in revista ce era mai interesant, sa trecem la nominalizarile pentru cele mai cautate persoane mai mult sau mai putin publice prezente sub o forma sau alta (de obicei sub forma literelor) pe ericaioja.com:

- stefan stan (ce surpriza, nimeni nu se astepta la asta)
- cornel ilie (mmmnu, n-o sa gasesti nimic juicy despre el la mine pe blog)
- cristian stan (si tu vrei sa il ai de prieten, este?)
- erika ioja (sa stii ca si eu vreau sa o cunosc, doar o litera ne desparte si probabil si un al doilea prenume)
- valerian vreme (daca il gasesti inaintea mea, sa-i spui ca il cauta cheloo)

S-aveti o seara cu  …

Doua nimicuri

* am fost la Posta sa ridic un colet. avand vreo 8 kilograme, coletul a fost desfacut conform regulilor. functionara mi-a ras in fata cand a vazut 50$ ca valoare a laptopului, pe asigurare. n-am avut factura pe valoarea reala a produselor insa fiind presata de faptul ca laptopul personal e pe moarte, am incercat metoda traditionala: “mica intelegere”. sa-mi fie rusine, stiu! femeia a refuzat explicandu-mi frumos sa vin cu factura cu valoarea reala ca sa platesc taxele vamale. din nou, sa-mi fie rusine! dar ma bucur sa vad ca inca mai exista oameni care respecta regulile. dar cati… ?

* zilele trecute mi-au adus o revelatie noua: prietenia. cum e sa te folosesti de cineva ca sa iti arati adevarata fata? cum sa reactionezi cand ti se spune ca ai fost folosit pentru a cunoaste cu adevarat pe cine numesti tu prieten? cum sa accepti ca ai fost folosit intr-un scop constructiv, acela de a ti se deschide ochii si a realiza cum sunt, de fapt, oamenii? cum sa intelegi ca tot suportul si ajutorul primit au venit la pachet cu interesele ascunse si prezentate mai tarziu, cand poti sa judeci la rece ca nu e decat o lectie de viata primita cu zambetul pe buze? sa il mai consider prieten… ?

* nu m-am priceput niciodata sa fiu inexpresiva si zau ca am incercat. mi-am dorit mereu sa am o figura teapana care sa nu tradeze emotie, dor, ura, durere, mandrie, orgoliu, drag, nevoie cand trebuia sa afisez indiferenta. dar daca te uiti atent, o sa vezi ca imi sclipesc ochii de dragul tau, ca te tai cu privirea, ca imi provoci sila si nu vreau sa te mai vad. daca un prieten nu te tradeaza, nicio problema; o vor face ochii. dar nu poti sa ii scoti… cu limba spui minciuni, cu ochii adevarul. pe rand sau in acelasi timp… ?

* ma uit in jur la prieteni si cunostinte. sunt divortati. dupa ani de strabatut aceleasi cute ascunse de haine si impartasit aceleasi vise ascunse de cranii sculptate, oamenii se despart cu ultimele cuvinte pe care mai au sa si le spuna. de ce? n-a mers. de ce n-a mers? ridica din umeri; umeri pe care isi spriineau capetele pe rand, in momente de slabiciune. acum isi sprijina capul de propriul gat, chiar daca ii doare, caci au obosit. dar oamenii se despart in continuare cu simplitatea cu care isi despart picioarele in fata unor straini mai putin straini decat cei ce au fost candva cel mai aproape. si doare si recunosc ca mi-e frica. daca… ?

* am ajuns acasa cu cine nu trebuie. si o sa mai ajung. la fel si el; tot cu cine nu trebuie. dar sa mergi in urma lor e o imagine pe care credeai ca o sa o vezi numai in tablouri si filme. si cand te uiti la un film sau la un tablou si vezi un barbat si o femeie mergand de brat inspre primul taxi, te gandesti ca daca el sau ea e cel/cea pe care il/o iubesti, iti spui ca nu ai cum sa rezisti si ca durerea te va sfasia bucati. eu am zambit, caci m-a durut mai mult minciuna decat realitatea pe care am vazut-o atat de tarziu, aparuta dintr-odata, de nicaieri sub nasul meu. dar daca as fi fost eu la bratul lui… ?

* niste intamplari cu barbati mi-au inoculat naturaletea si simplitatea in relatii. oricat de flatante sunt cinele romantice la restaurante scumpe si aparitiile fitoase in cluburi de lume buna, tot pizza acasa, pe canapea, la un film si vinul rosu baut pe intuneric in timp ce aberam despre nimic, mi se par cele mai misto intalniri pe care as putea sa le am cu cel care imi ridica tensiunea numai cu o privire. insa, dincolo de firescul cu care imi doresc sa imi impart simplu viata la doi, am lasat sa mi se creeze impresia ca e gresit, ca e rusinos, ca e urat si prostesc sa cer exclusivitate. adica una plus unul sa faca trei, patru, cinci… pentru ca matematica e sfidata de unele variabile care apar pe drum. si cand ti se intampla sa intalnesti fix persoana menage-urilor fara numar, separat si nu numai, incerci sa te convingi si mai tare ca e ok sa il imparti si cu alta/altele. mi-a trebuit ceva vreme sa imi dau seama ca nu m-am nascut cu atata altruism si nici masochism in mine, ci cu muuult egoism si determinare. si mi se pare firesc sa ma astept la exclusivitate pentru ca iubirea mea nu e de imprumutat prin paturi straine. dar al meu o fi fost tot strain… ?

 

 

 

Doua lucruri au in comun toate stelutele mele de mai sus: onestitatea si loialitatea. Si mi-ar placea sa le pretind de la oameni care imi permit sa fiu onesta si loiala. Caci…

“I can find a lover, I can find a friend. I can have security until the bitter end. Anyone can comfort me with promises again, I know. But I don’t want some pretty face to tell me pretty lies. All I want is someone to believe to tell me where else can I turn.” (Billy Joel – Honesty)

ACTA sau libertate?

Nu m-am priceput si nici nu vreau sa ma pricep vreodata la politica, in conditiile actuale. Evit sa ma bag in discutii pe teme de gen din aceleasi motive dar si pentru ca m-am saturat sa aud: “asta e, suntem un popor de doi bani cu o conducere de un ban”. Insa…

Acum cateva zile/saptamani, in timp ce oamenii ieseau in strada in Piata Universitatii si isi luau pietre si gaze lacrimogene de la jandarmi, guvernul Romaniei era ocupat cu semnarea acordului ACTA. Domnul Presedinte al Romaniei nu avea timp de declaratii/explicatii pentru acea situatie insa a avut timp sa il desemneze pe Ministrul Comunicatiilor şi Societatii Informationale, Valerian Vreme, sa plece in delegatie in Japonia pentru a semna acest tratat.

Ce este ACTA sau Anti-Counterfeiting Trade Agreementv (Tratatul Comercial Anti-Contrafacere)? Este un tratat comercial plurilateral menit sa stopeze pirateria online sub orice forma, in vederea sprijinirii legii de copyright (dreptul de autor). Acest acord a fost semnat de curand de catre 22 de tari membre ale UE, inclusiv Romania, dupa ce a fost elaborat in mare secret in Japonia. Acest proiect urmeaza sa fie votat (sau nu, sa speram) de catre Parlamentul European in iunie, anul curent.

La prima vedere/auditie, ACTA pare sa aiba un scop pozitiv si constructiv prin dorinta de a impiedica comercializarea de produse contrafacute. Desi initial, se dorea ca aceasta sa acopere doar bunuri fizice, ulterior s-a ajuns la intentia de a acoperi tot ce inseamna distributia si tehnologia informatiei pe internet. Cu alte cuvinte, ACTA include o clauza prin care prin care obliga furnizorii de internet sa ofere informatii confidentiale despre suspectii de incalcare a drepturilor de autor, fara mandat judecatoresc. Pe romaneste, dreptul autoritatilor de a patrunde in laptopul si telefonul tau fara mandat, fara orice alta notificare prealabila, fara ca tu, utilizatorul de internet, sa ai habar.

Ce este dreptul de autor? Este un instrument prin care oricarui autor ii este protejata creatia, opera. Usor extins, creatia este orice informatie sau idee inregistrata ca fiind proprietate intelectuala sau marca. Ei, in acceptia ACTA, “counterfeit” este o exagerare a incalcarii dreptului de autor, dorindu-se protejarea a absolut orice informatie cu dreptul de autor. Desigur, este ilegal si penibil sa iei o piesa de-a lui Bon Jovi, sa o canti si inregistrezi ca fiind a ta. Este, de asemeni, ilegal sa ma apuc sa copiez un tablou al lui Picasso pe care apoi sa il licitez sub semnatura mea. Nu stiu daca “ilegal” este cel mai potrivit cuvant pentru activitati de acest gen, insa cu siguranta abia astea sunt lucruri care ar trebui revizuite in baza unui tratat precum ACTA. Insa de la asta, pana la a-l condamna la 50 de ani de inchisoare pe owner-ul MegaUpload, este cale lunga. De la asta pana la a inchide platformele de socializare, platforme de share-ing precum Youtube si a condamna la inchisoare oameni care nu au facut nimic decat sa imparta, sa share-uiasca INFORMATIE (filme, poze, scrieri, etc) este ceva ce pe mine, personal, ma sperie.

INFORMATIE=PUTERE, ori nu stiu cati credeti in ceea ce numesc unii centralizarea puterii in mainile unui grup de oameni care sa isi exercite controlul deplin asupra omenirii. Cu alte cuvinte, New World Order. Oameni buni, cred ca as putea scrie un articol de dimensiunea unei nuvele pe tema asta, in care sa cuprind exemple palpabile pentru cei care cred ca sufar eu de mania persecutiei si cred in teorii conspirationale. Razboaiele Mondiale au fost provocate in vederea obtinerii unor profituri masive din vanzarea de armament si munitie, impuscandu-se doi iepuri dintr-un foc: asta si decimarea populatiei. La fel si povestea 9/11: s-a creat o isterie in jurul terorismului pentru a gasi un tap ispasitor si a instala dorinta bolnava in creierele oamenilor ca terorismul trebuie combatut. Cum? Printr-un razboi, desigur, care sta sa izbucneasca in orice moment. Virusul HIV a fost creat, precum si alte boli incurabile, tocmai pentru a se controla si decima populatia planetei care a crescut covarsitor. Alimentele, TOATE, sunt modificate genetic si contaminate cu substante cancerigene, inclusiv aerul pe care il respiram. Vremea si dezastrele naturale sunt controlat, respectiv provocate cu un instrument, HAARP. Mai nou, ne-am ales cu SOPA si PIPA care au ajuns sa fie “revizuite” in urma mobilizarii oamenilor de a impiedica implementarea a astfel de legi. Nu a mers? Nicio problema, s-a creat ACTA. Informatia inseamna putere, iar noi, oamenii de rand, utilizatori de internet, ultimul si cel mai vast spatiu in care circula informatia si care avem (inca) dreptul la exprimare, nu vom mai avea acces la ea. Vom ajunge sclavii unui sistem bine informatizat si controlat de catre marile puteri, daca nu am ajuns deja. George Carlin a afirmat la un moment dat o chestie foarte adevarata: “politicienii va dau impresia ca aveti dreptul de alegere si libertate de exprimare; nu, nu aveti dreptul sa alegeti. Sunteti bunurile lor, ei sunt proprietarii, stapanii vostrii!” Vom ajunge sa traim pe pielea noastra ceva ce seamana cu teoria lui Darwin despre selectia naturala – selectia artificiala aplicata subliminal, prin implementarea a diverse metode de a reduce omenirea cantitativ si calitativ.

Revenind, insa, la ACTA, fie ca va pasa de subiectul asta, fie ca ma considerati nebuna, 3 minute sunt suficiente pentru a semna petitia internationala online, dar si cea organizata la noi, care poate fi semnata aici. Este singurul lucru pe care il putem face, la nivelul nostru de “plebe”, pentru a intarzia o spalare a creierelor in masa si o crima impotriva umanitatii: anularea dreptului omului la exprimare. Semnati petitia, printre linkuri de youtube si 9gag, share-uiti pe Facebook informatii despre ACTA sa priceapa toata lumea. In caz contrar, nu o sa mai share-uim nimic in curand. Nici macar propriile ganduri, trezindu-ne intr-o buna zi ca viata va bate Zeitgeist-ul pe care l-am vazut anii trecuti, considerandu-l o aberatie ieftina si demna de SF.

 

 

 

 

NA: imi prezint scuzele pentru incoerenta si lipsa linkurilor cu informatii referitoare la termenii pomeniti in articol, insa e scris pe graba urmand sa il revizuiesc diseara cu linkurile aferente. Printre altele, daca nu mai dati de mine de-acum incolo, inseamna ca am deranjat oameni cu articolul asta 

Prietenul meu imaginar

- Pssssst!
- Ce?
- Psssssssstt!!
- Cee??
- Pssssssssssssssttt!!!
- Ceee???
Ma uit in stanga. Ma uit in dreapta, sub birou, sub pat. Nimic. Care ma pâsâi?!
- Aici!
Oare in sfarsit prietenii imaginari imi raspund? – ma intreb eu si ma pufneste rasul cand ma aud.
- Pffffffft! Erico, pune-ti ochelarii pe nas si uite-te mai bine in jurul tau.
Pe bune?! Ok, fie. Pun ochelarii la ochi si fac o pirueta din scaun, uitandu-ma mai atenta. Printre fasiile de jaluzea vad ceva stralucitor care tot topaie de colo-colo. Ma ridic pe varfuri si ma aplec peste birou cu o privire incruntata spre fereastra.
- In sfarsiiiiit te uiti unde trebuie.
Asta aud de sub nas. Si ceva stralucitor si foarte mic topaie in continuare dupa fereastra, pe pervazul exterior plin de zapada. Ma ridic si dau sa deschid fereastra.
- Nuuuuuuu, esti nebuna? Vrei sa mor daca deschizi fereastra?! Vrei sa omori un fulg de nea cu caldura din casa ta?
Ce, mă?! Vorbesti serios ca un fulg vorbeste cu mine? Trebuie sa visez, trebuie sa am vreo chestie pe creier care imi da halucinatii, nu se poate. Si totusi, am creioanele pe masa, simt hartia sub degete si durerea de cap pe care o am constant. Laptopul e in fata mea, tastez pe el cand n-o mai fac pe desteapta cu creioanele, ci cu tastele.
- Hai, Erica, aveam pretentii de la tine. Te stiam mai receptiva. Cand ai devenit asa nesuferita?
- Auzi, amice… cand eu eram receptiva, tu te dadeai mare fulg misto pe la alte mandre de prin sud. Numai ca, teapa, n-ai ajuns si la sudul lor.
- Haha, tu te auzi? Iti dai seama ca ai ajuns sa crezi ca vorbesti cu un fulg?
Ma incrunt si mai tare in timp ce fulgul incepe sa se tavaleasca de ras peste alti fulgi mai cuminti.
- Asa, si ce vrei tu acum de la viata mea? il intreb eu.
- Nimic, am venit sa fac misto de tine. Erai asa concentrata intre schitele alea ca m-am gandit sa te intrerup. Ai ceva impotriva?
- ?!
- Stiam eu ca nu, vezi?
- Nici nu m-ai lasat sa iti raspund, ii arunc eu sfidatoare.
- Dar ce te face sa crezi ca am venit la tine ca sa iti ascult eu vaicarelile? Nu, am venit la tine sa iti vorbesc eu.
- Serios? Si cam despre ce ai putea sa imi vorbesti tu, fulgule?
- Dar ce te face sa crezi ca am venit la tine ca sa ma auzi cum vorbesc eu? Nu, sunt destui care ma asculta cand imi umfla vantul fustele. Apropos, te misti si tu mai repede cu atelierul ala sa imi faci niste fustite sauu ma duc la concurenta?
- Ce, mă?! Stai. Nu tu ai zis ca ai venit sa imi vorbesti? Si-apoi, ce fuste, ce atelier, ce concurenta? Si de ce ti-ar trebui tie fuste, daca esti fulg? Fulg e de genul masculin, ce sa faci tu cu fustele? Ti-ar trebui pantaloni.
- Ma superi. Faci si discriminare de sexe? Uite-te si tu la mine putin: cum sa port pantaloni cand eu arat asa?!

- Ma iertati, Domnule Fulg. Pentru silueta dumneavoastra, cu siguranta o fusta ar fi de dorit.
- Acum faci tu misto de mine, este? Ce-am fost si ce-am ajuns. Pe vremuri, oamenii se bucurau cand imi chemam ostirea de fulgi si ne asezam cuminti peste case si dealuri. Acum, voi, orasenii, aveti impresia ca puteti controla totul, inclusiv pe mama noastra, iarna. Nu o vreti decat la munte unde mergeti voi ca apoi sa va dati smecheri pe Facebook ca ati fost pe partie si ne-ati calcat in schiuri si placi de snowboard.
- Hai, nu exagera si tu acum. Nu te uiti un pic in jur sa vezi ce haos e in orasul asta acum, cu toata zapada asta? Traficul e mort, orasul e izolat, nimeni nu intra, nimeni nu iese. Mie nu imi place asa.
- Pai si ce vina avem noi ca primaria orasului e mereu surprinsa ca am venit? Da’ cand se asteapta sa venim, vara pe ulita?! Si-apoi, scuza-ma, dar voi oamenii, sunteti un pic batuti in cap. V-ati plans de Craciun ca nu e zapada. Acum o aveti dar nu e bine. Voi sunteti multumiti vreodata? Sau mai bine zis, voi stiti ce vreti vreodata? Si inca ceva, pentru cultura ta generala: cand iti doresti un lucru, vezi ca el vine la pachet cu altele. Vrei soare, cald frumos? Muta-te in Thailanda, dar n-o sa iti placa tantarii si alte bazdaganii exotice. Vrei sa ai prieteni adevarati? Atunci pregateste-te sa le asculti si lor aberatiile. Vrei un barbat misto? Atunci accepta-i si defectele. Ca sigur are si-asa ceva. Daca nu, sa stii ca tre’ sa fie un fulg. Numai fulgii sunt perfecti si simetrici.
In timp ce fulgul s-a oprit din impartasit din intelepciunea lui de fulg ca sa isi pipaie atent stelutele de pe burtica ca nu cumva respiratia mea calda sa i le fi ciuntit, ma gandeam ce misto ar fi sa cos de la un beach-bar, in timp ce un tip misto imi pregateste un “Sex on the beach”.
- Alo, trezirea! Unde ti-e gandul?!
Si un bulgare de zapada se zdrobeste de fruntea mea visatoare.
- Eu imi bat gura degeaba aici pentru tine? Trezeste-te. Cu reveriile astea ale tale o sa cosi plase de pescari cel mult in Vama Veche. Tu nu traiesti doar cat o iarna nedorita cat traiesc eu si-apoi ma topesc, ci mai multe la rand.

…

E 5? Pai as mai fi putut dormi cel putin o ora in plus. Ah, ce urat suiera vantul si cum viscoleste afara. Brrr, ce bine e sub plapuma. De unde mi-o fi aterizat fulgul asta de zapada fix pe nas? Ah, s-a topit…