Azi.

Azi am purtat parfumul meu preferat si o camasa alba. Buzele mi-au fost rosii, la fel de rosii precum vinul pe care l-am baut dimineata in loc de cafea. La pranz, am eclipsat soarele cu genele incarcate de rimel. Am intins covorul rosu, mi-am pus tocurile cele mai inalte si manusile lungi si am defilat apasat in cadenta, in fata intunericului. Flacarile lumanarilor s-au plecat in fata mea precum sclavele supuse. Apoi am iesit afara. Ploua. M-am uitat spre cer, norilor le-am spus un secret. In schimb, m-au mangaiat cu picaturi de apa si printre tesaturi, mi-au vazut sufletul. Am alergat spre parc. Aici am atins orizontul cu degetul din leaganele de copii ale caror sfori mi-au lasat urme adanci in piele precum rotile unor masini care au accelerat foarte tare. M-am odihnit pe iarba si am lasat noroiul sa imi sarute urmele, sa le vindece. Acum sunt bine.

E soare si senin. In plete imi flutura sunete.

 

Atat. Azi e o zi speciala.

Praf

Degetul aratator facuse cale serpuita pe caroseria unei masini parcate langa semaforul care indica rosu. Celalalt aratator serpuia pe linia inimii in palma lui.

- Te-ai gandit vreodata, invers cronologic, din ce e praful asta? Si terminand intrebarea, usor absenta, freca urma de praf intre degete.

- Ce? N-am fost atent. Si e galagie cu traficul asta infernal.

Se face verde. Zeci de oameni asteptau sa treaca strada si totusi nu o faceau. Ei doi, insa, cum era firesc, au pasit pe asfaltul incins. Parca totul incremenise la un ton de apel si in timp ce ei i se afundau tocurile intr-o smoala pastoasa, lui i se afundau zambetele in coltul buzelor ei. Cealalta “ei” care fix in momentul ala ii daduse un sms. Scoate telefonul, citeste repede si il baga inapoi in buzunar ca nu cumva, Miruna sa fi observat. Numai ca… Miruna stia deja. Sorin, insa, se facea ca ploua. Numai ca… chiar ploua, ochii Mirunei plouau din cand in cand, seara, dupa ce Sorin adormea cu telefonul sub perna, inca vibrand. Nu s-a uitat niciodata in el, in schimb nu a putut sa uite parfumul cu care venea el acasa tarziu, cica de la birou.

Amandoi paseau pe trotuar cu aerul unui cuplu ideal: el, inalt, brunet si bronzat, isi asortase barba si tenisii la costumul preferat al Mirunei; ea, cu bucle si buze rosii, rochia mulata, de un roz-prafuit si tocurile zgarie-asfalt. Se ascundeau unul de celalalt dupa ochelari de soare, privind numai inainte. Asa invatase Miruna, spatele drept, privirea inainte; aparentele sunt de pastrat, detaliile sunt de discutat. Nu-si vorbeau nimic, in schimb auzeau soapte. “Ce cuplu frumos…” au deslusit de la niste batranei care isi imparteau ultima felie de fericire intre doua maini impreunate. Sorin a ras, Miruna a zambit nostalgic. “De-ar sti ei…” soptise ea, mai mult pentru sine.

- Ce sa stie? Sorin a sarit ca ars, dandu-si seama ca reactia lui i-ar putea trada idila inceputa de cateva saptamani.

Miruna se opreste si il priveste pe Sorin din cap pana in picioare. Zambeste. Inspira adanc si il strange tare de mana.

- Nu trebuia sa raspunzi la un mesaj?

- Ce mesaj? Nu, era doar un mesaj de la astia de la Orange. M-au innebunit cu concursurile si intrebarile lor stupide. Lui Sorin ii tremura vocea, dar se tinea tare.

- Ah, da. Am primit si eu unul azi. Si, ciudat, intrebarea era “de ce inseala barbatii?” Miruna isi daduse jos ochelarii si il privea fix pe Sorin. Zambea si isi musca buza de jos, fortandu-si ochii sa nu ploua.

- Ce?! Hai ca asta-i buna, habar nu am despre ce vorbesti. E vreo gluma? Cum mai vazuse in filme, Sorin isi largea nodul de la cravata. Nu il sufoca cravata si nici caldura, ci conversatia, mai ales ca mai au doi pasi de facut pana la locul unde planificasera ieri sa ajunga.

- Haide, Sorin. N-am timp pentru escapadele tale la minut. Avem alte lucruri de facut acum. Uite, am ajuns.

Miruna incepe sa rada, Sorin ramane fara glas.

……………………….

- Miruna, ma mai vrei? Intre timp, alb la fata, Sorin incepuse o conversatie scurta cu propriul telefon: “Block Carina”.

- Dragul meu, doar nu crezi ca ma sperie fustele care se perinda prin telefonul si pe biroul tau.

……………………….

- Sorin Miron, o iei de sotie pe Miruna Soare?

- DA.

- Miruna Soare, il iei de sot pe Sorin Miron?

………………………..

Cu praf de stele si nopti cu tunete si ploaie s-au faurit vise si dimineti cu soare.

It’s not you, it’s me.

Acum multi ani vazusem un film despre cupluri si relatii; nu mai stiu sa va spun numele ca nu-mi amintesc. Ideea e ca, la un moment dat, unul din cupluri se desparte. Motivul? “It’s not you, it’s me”. Initial, nu am inteles replica, desi au urmat unele explicatii in respectiva scena. Ulterior, am aflat eu ca ar fi unul din cele mai mari clisee inventate vreodata, folosit atunci cand vrei sa pui punct unei relatii cu cineva, fara sa-ti bati prea mult capul cu niste explicatii, deseori de dorit.

Mi s-a intamplat sa aud asta de cateva ori de la cativa barbati, nu-i nicio rusine sa recunosc. Primele dati a durut; macar orgoliul m-a durut daca nu inima. Apoi, n-a mai durut si zambeam cand vedeam cat de stanjenit suna tonul vocii care avea sa pronunte cuvintele. Apoi, mi s-a mai intamplat sa aud povestile unor oameni carora li s-a spus la un moment dat “stii, tu esti minunat(a), nu esti tu de vina. Sunt eu cu capul”. Fiind oameni la care tin, ma suparam si eu si scapam printre dinti o replica de genul “pe bune?! Nu putea sa inventeze/personalizeze un alt pretext/motiv “croit” pe masura complicitatii care v-a apropiat pana acum?!” Pana mi-am dat seama ca exista situatii in care efectiv nu ai ce sa spui altceva, nu ai cum sa formulezi altfel o fraza menita sa va desparta. Pana mi-am dat seama ca nu exista retetar pentru despartiri asa cum nu exista despartiri fara victime colaterale. Pana cand…

… ai in fata ta un om despre care chiar crezi ca e frumos, un om despre care crezi ca ar putea sa iti ofere tot ce ai visat vreodata. Te uiti la acel om si iti vine sa iti sfasii pielea, sa-ti introduci mainile in cavitatea toracica si sa iti resuscitezi inima in asa fel incat sa bata pentru el/ea. Cand esti doar tu cu tine, iti pui coatele pe birou si mainile la tample si te concentrezi sa-ti convingi inima sa simta. Pentru ca, dupa cum spuneam, doar are pentru cine. Cand iti pui capul pe perna, seara, alungi orice alt gand care nu l-ar include pe acel om. Cand te trezesti, amani listele cu lucrurile pe care le ai de facut, ca in mintea ta sa se plimbe liber acel om frumos care acum cateva intalniri ti-a atras atentia si te-a facut sa-ti spui “ei, hai ca se poate. In sfarsit, se poate.” Numai ca…

… nu poti. Te uiti la tine cum iti atarna bratele inerte pe langa corp, privirea atintita spre un punct fix si iti asculti venele. Nu iti soptesc numele lui/ei. Nu-ti soptesc nimic altceva, de fapt, decat un puls sacadat, uneori incoerent. Ca deh, inima ta, usor mecanizata, incepe sa se poticneasca pe la cateva rotite ruginite. Te cuprinde frustrarea, disperarea, furia, teama. De ce?! De ce nu poti sa simti? Unde e butonul care altadata, se declansa singur, de capul lui? Cauti firele, daca unul e taiat pe undeva? Cauti venele, daca una e innodata pe undeva? Si mai incerci o data.

El/ea te atinge tandru pe tampla obosita si iti zambeste cu sufletul. Tu… ii zambesti inapoi. Cu buzele. In cele cateva secunde, te strigi pe tine sa te aduni din cele patru zari. Nu iti raspunde nici macar ecoul.

“Erica!” – “Da.” – “Ce faci… ?” – “Nu pot sa simt…”

Pana la urma, ce e un cliseu? O expresie stereotipa pe care uneori o simti; culmea, pe ea o simti. Pe acel om nu il (mai) simti. Si e in fata ta si iti priveste chipul schimonosit de neputinta. Cu ce cuvinte sa ii explici ca pe tine te doare neputinta, in timp ce pe el/ea il/o doare putinta? Cum sa ii spui ca durerea ta e cronica si n-o sa treaca, in timp ce a lui/ei e acuta si o sa treaca?

It’s not you, it’s me…

Nu-i asa ca ma placi?

Am postat zilele trecute pe Facebook urmatoarea imagine:

Aditional, comentariul meu a sunat cam asa: “Sa nu-mi zica mie cineva ca nu se gandeste niciodata la asta
Cu totii avem nevoie de apreciere, recunoastere de la cei din jur, asa ca… hai sa nu mai defilam cu ipocrizie in loc de epoleti “

Surprize-surprize, nimeni nu se astepta… deci nimeni n-a sarit cu like-urile. Pai, Doamne fere’ sa vada vecinu’ de perete de feisbuc ca ai dat like la asa ceva si sa iti ruinezi intr-o secunda frumusete de munca de PR. Drept urmare, se pare ca postarea mea s-a transformat intr-un monolog scurt, in care ma intrebam daca sunt eu nitel dintr-un alt film sau oamenilor le lipseste curajul sa isi recunoasca nevoia de recunoastere sociala. Lasand la o parte sensul peiorativ al expresiei din imagine, am extrapolat putin ideea mea, plimband-o intre capetele unui antagonism: ipocrizie versus recunoasterea nevoii de… recunoastere.

Despre ipocrizie, as putea povesti cate in luna si in stele, uitandu-ma in jur. Ne proiectam o imagine in fata tuturor de la care nu ne dezicem nici prinsi in flagrantul adevaratului caracter. “Cine, mah… eu?!” cu un ton care da pe-afara de uimire, urmat de o insiruire de “nu stii nimic, de fapt eu sunt asa si pe dincolo”. Ce e ironic, e faptul ca ne place sa pozam in fiinte teribile, atribuindu-ne trasaturi negative: “aaa, tu esti pantaloni scurti pe langa mine, nici nu vrei sa stii ce a dracului si ce varza sunt eu”. Ne scuzam anticipat, fara sa fie nevoie, pentru ceea ce suntem cu scopul de a crea o plasa de siguranta in caz de – “pai, eu ti-am zis ca sunt praf, ce te asteptai?” Culmea e ca, atunci cand circumstantele dezgolesc caracterul si lasa la vedere trasaturi hidoase cu care deunazi ne laudam cu patos, toti concuram pentru trofeul de victima martirizata, doar-doar mai salvam ceva din imaginea cu care ne imbracam in societate. Se creeaza un soi de cerc vicios in interiorul caruia orbitam haotic, dar care ofera senzatia de confort psihologic. Si din nou, Doamne fere’ sa te puna pacatele sa iti croiesti drum in confortul omului, spunandu-i sa stea asa ca nu-i asa. Se dezlantuie jihadul de scuze penibile si degete dupa care se joaca de-a v-ati ascunselea. Mai grav, sa nu ii acorzi atentia necesara, tragand salve de tun si oferind plecaciuni si ovatiuni. Si ajungem la…

… recunoastere sociala. Sa povestesc ce cred eu despre asta? Oare Cutarescu ce-o sa zica dupa ce o sa citeasca randurile astea? Daca o sa spuna ca sunt o cersetoare de atentie? Sau attention slut, cum imi place mie sa spun…

Nu vreau sa adopt pozitia de detinator al adevarului suprem (nu de alta, dar stiu altii sa faca asta mai bine ca mine), dar doamnelor, domnilor, lasati dracului figurile si amintiti-va ca suntem programati genetic si construiti psihologic prin natura noastra emotionala, sa avem nevoie de apreciere, admiratie, recunoastere. Nici cel mai altruist om din lume nu are la baza altruismul. Asta e un alt truism, de fapt, vorba unui prieten. Orice faci, faci pentru multumirea de sine. Pentru ca tu esti o fiinta rapace, avida, vesnic in cautare de ceva care sa iti ofere multumirea de sine. Asta, de regula, vine la pachet cu oamenii din jur. Altfel, nu am mai fi fiinte sociale, ci sihastri care ar locui in pesteri, unul cate unul. In diverse proportii si masuri, ne imbracam pentru ceilalti, vanam pozitii inalte in cariera pentru imaginea noastra in fata celorlalti, coroborata de bunastarea cu care nu ezitam sa ne afisam, plecam in vacante in strainatate pentru “Ah, vrei sa pleci in Bulgaria? Pai, iti spun eu cum a fost in Bora-Bora, am fost eu acum trei luni” si pe masura ca pronuntam cuvintele magice, cu o atitudine de pradator, urmarim uimirea din ochii celui care… saracul, el n-a fost in Bora-Bora in viata lui, poate nici nu stie unde e. Dar stii tu. Tu-tu-tu. Si tot tu incepi sa ai pe fata un zambet cat toate zilele cand oamenii te privesc cu admiratie care sigur mascheaza in ea macar un dram de invidie; nu esti invidiat, nu existi – spunea o vorba din batrani. Nu mai conteaza cat de mizerabil si nefericit te simti in intimitatea ta, cu aia te confrunti mai tarziu, cand esti acasa si nu te suporti singur cu tine insuti, intre cei patru pereti ai casei tale. Conteaza, insa, sa fii tu ala “too cool to care” in fata tuturor, musai in centrul atentiei. Hai, nu pe bune?! Si ia, cam ce stii tu sa faci ca sa o meriti?

Unii ar putea spune ca randurile astea sunt scrise de invidia din mine la adresa celor de mai sus. Da, ii invidiez pentru dualitatea cu care trateaza oamenii din jur si pentru nesimtirea cu care isi autoproclama dreptul de a-i judeca pe cei mai putin “cool”. Uneori, si eu as vrea sa pot fi atat de duala si sa nu mi se mai citeasca pe fata amuzamentul pe care mi-l provoaca oamenii care incearca din rasputeri sa isi insuseasca o imagine de om… perfect, imbracand ipocrizia si vanitatea din cap pana in picioarele cu care isi poarta, totusi, noroaiele imperfecte. Vor spune ca se poarta. Noroiul that is

Una peste alta, nu-i asa ca ma placeti mai mult acum, ca am demascat netrebnicii? Pai nu v-ati prins? De aia am scris articolul asta, sperand ca voi primi ropote de aplauze si ovatiuni zgomotoase. Acum pe bune, blogul asta s-a nascut initial din nevoia de a defula undeva. Unora le-a placut maniera mea de a vorbi despre lucruri, deci in mine s-a nascut multumirea de sine ca scriu chestii care incanta oamenii. Si in continuare, asa cum am mai spus, daca stiu ca nu v-am pierdut timpul citind articolele mele, atunci pot sa fiu si mai multumita. Dar se cheama tot nevoie de recunoastere sociala si nu imi cad epoletii de mandrie cand spun asta.

Ultima data…

De vreo cateva zile incerc sa imi adun cuvintele si ideile din cap pentru articolul asta. Cu greu depasesc introducerea, care oricum ar fi ea, nu e suficient de introducere pentru tema de azi: poate fi ultima data…

… cand o aud razand pe sora-mea din dormitor, care se uita la “Friends”. Asta dupa ce a incercat sa aiba o discutie cu mine, dar eu sunt prea concentrata la viitor si cum sa il fac mai bun pentru toata lumea.
… cand primesc mesaj de la mama care ma roaga sa o vizitez in weekend si sa stam la taclale ca fetele. Dar eu nu i-am raspuns pentru ca sunt prea ocupata sa fac calcule, masuratori, SWOT-uri. Oscilez intre a merge si a ramane in Bucuresti, ca sa lucrez la linia de tricouri.
… cand il vad pe tata zambind la familia lui, a carei liniste atarna de un fir de ata.
… cand mai am inca un apel pierdut de la bunica pe care mereu uit sa o sun si sa o intreb ce mai face. Vizitele, iar le-am amanat.
… cand primesc un mesaj care ma face sa zambesc pentru prima data dupa ore de plans, stres, probleme, griji.

Poate fi ultima data cand vei mai putea merge pe picioarele tale sau cand te vei mai putea bucura de tine.
Poate fi ultima data cand avea posibilitatea sa iti cumperi o haina noua sau cand te vei bucura de o masa la restaurant cu prietenii.
Poate fi ultima data cand cei pe care ii iubesti te vor cauta, dar tu esti prea ocupat pentru ei sau cand cel/cea care te iubeste iti mai zambeste, dar tu esti prea plin de ranchiuna si resentimente ca sa poti reveni.
Poate fi ultima data, iar tu ai vrea sa iti dai jumatate din viata pentru a intoarce timpul inapoi si a sti sa apreciezi ce ai: sanatate, confort, prieteni, familie, cel/cea care te-a iubit.
Fiecare salut, fiecare pa, fiecare imbratisare, fiecare sarut, fiecare “te iubesc” poate fi… ultimul.

Si mi-e groaza ca nu-mi pot aminti cand a fost ultima data cand am fost fericiti… unul cu celalalt.

Later Edit: nu, nu articolul asta e sursa de inspiratie pentru randurile de mai sus. Din pacate.

 

*sursa foto: Siluk PunctRo

Sunete

Am descoperit mai devreme asta:

Am incercat sa gasesc cuvantul sau cuvintele care sa descrie ce trezeste in mine bucatica asta de muzica. In afara de “psihedelic”, orice alt cuvant mi se pare sterp. E fix muzica aia de te plimba prin toate cotloanele sufletului, iti invie toate amintirile frumoase si iti picteaza chipuri dragi pe retina. Uiti de rau, de orgolii, de ranchiuna, de tristete; simti doar… liniste. Pentru mine, muzica asta e linistea mai linistitoare decat linistea insasi, in sensul ei comun.

Ma uit la clipul asta si am o deosebita admiratie pentru instrumentisti. Mi se pare absolut extraordinar sa ai un asemenea talent si inclinatie pentru un instrument muzical care devine o extensie a sufletului tau, a ceea ce vrei sa transmiti. Sa ai capacitatea si puterea de a face oamenii sa taca pentru a te asculta pierduti intre amintirile si starile pe care le trezesti cu pasiunea cu care creezi muzica. Sa ai capacitatea de a transforma niste emotii si sentimente in note muzicale puse pe un portativ si mai apoi pe sunete reale. Am mai spus pe-aici, sunt si voi ramane iremediabil indragostita de trei instrumente: chitara electrica, violoncel si pian. Mi-as dori ca intr-o viata viitoare sa pot invata sa cant la macar unul din ele. Sa fac oamenii sa taca pentru ca si-asa… nu ne ascultam suficient.

Mai jos am postat alte cateva piese foarte dragi mie din categoria violoncel/chitara electrica/pian.

Regretatul Gary Moore…

Adam Hurst, un violoncelist care m-a facut sa ma inscriu la cursuri de violoncel dar cine mai are timp si de ele… ?

John Petrucci, Steve Vai, Joe Satriani (abia astept sa ii vad pe ultimii doi live la Budapesta pe 1 august). Dupa minutul trei, oamenii efectiv se “dueleaza” cu chitarele si… cum e domle, posibil sa iti misti asa degetele pe corzile alea?! Sa-mi explice si mie cineva…
(si mai sunt si insurati toti trei, la naiba )

Michael Nyman, compozitorul si interpretul coloanei sonore pentru filmul “The Piano”.

Siiii… nu pot sa nu il pomenesc si pe Hans Zimmer, a carui muzica o iubesc pentru calmul din ea.

Mai avem traditii?

Am fost aseara la lansarea ultimei colectii apartinand designerului si mentorului Adrian Oianu, intitulata “Bucurie”. Conceptul acestei colectii a fost extras din povestea ciobanului Bucur care a pus bazele a ceea ce astazi se numeste Bucuresti, ca un tribut adus orasului in care traieste cea mai mare parte a populatiei dar si ca o intoarcere in istoria si traditiile pur romanesti. Nici de aceasta data, Adrian nu a dezamagit. Cel putin nu pe mine, ca studenta si cat de curand purtatoare de rochii in care vad viata si poveste. Desi prefer sobrietatea culorilor inchise, raman totusi indragostita de creatile lui pline de culoare si vise, cu imprimeuri si linii ca niste file de poveste.

Ce m-a surprins cel mai mult la acest om care a trait o buna bucata de vreme in strainatate, este ca s-a intors nu doar in Romania, ci si la originile ei. Ultimele lui colectii “tradeaza” aceasta reintoarcere la folclorul romanesc prin numele lor: “Povesti despre Ileana C.”, “Suflecata pan’la brau”, “Bucurie”. Mi se pare fascinant si admirabil ca dupa ani de zile traiti si munciti in occidentalism pur sa te intorci la origini nu doar fizic, ci si spiritual si creator. Recunosc ca initial, am ridicat sceptic din spranceana cand ma uitam la pozele rochiilor lui, judecand ca sigur nu fac parte din target-ul lui, insa fiindca am ajuns sa le ating, sa vad cum se imbraca forme, sa aud cum soptesc femininitate, m-am pierdut pentru cateva clipe in povesti pe care le citeam cand eram mica. Mai mult, au trezit in mine o doza de traditionalism care imi completeaza firea extremista. Au trezit in mine un dor de traditii si o nostalgie fata de vremurile in care se purtau cu mandrie iile, costumele populare si baticurile inflorate. Incep sa imi amintesc de razboiul de tesut din lemn vechi si lucios de uzat al bunicii, de zgomotul pe care il facea suveica trecuta printre firele bine intinse si de fuioarele de lana veritabila care imi intepa picioarele cand devenea mai tarziu o pereche de sosete urate dar calduroase.

Uneori, imi doresc sa ma fi nascut in vremurile in care fetele de maritat mergeau la hora duminica imbracate si dichisite cu cele mai bune si inflorate ii cusute cu gandul la feciorul satului. Odata maritate, grija lor se focusa pe o familie. Stiu, ma surprinde pana si pe mine gandul asta, dar uitandu-ma in jur si la societatea in care traim, tanjesc dupa acele vremuri cand se pretuiau cu adevarat valorile umane. Viata era mai simpla si cu mai multa iubire. Oamenii erau mai credinciosi si respectau viata. Iubeau traditiile si istoria si totul era facut acasa, cu mainile aspre de munca. Exista o forma de respect pentru natura si frica de Dumnezeu. Desigur, toate astea le gandesc si le spun din prisma amintirilor bunicilor mei si a romanelor lui Sadoveanu, Rebreanu si Preda, insa chiar si-asa, tind sa cred ca pe-atunci, oamenii erau mai fericiti si mai linistiti. Isi regaseau bucuria in cele mai marunte lucruri fara sa inventeze probleme de dragul de a adauga putina drama imaginara in vietile lor. Tineau la traditii si folclor pentru ca stiau cine sunt, ca popor, ca entitate individuala. Exista un set de reguli nescrise care se transmiteau mai departe, din generatie in generatie, ca forma de respect fata de stramosi. Acum…

 

 

 

 

… ma gandesc ca la vara, sa plec doua saptamani la bunici. Sa las laptopul in Bucuresti, sa imi inchid telefonul si sa tes la razboi. Sa ma urc in pod si sa cotrobai dupa toate carpetele, prosoapele si iile cusute de mana bunicii mele. Sa o rog sa imi mai spuna povesti din tineretile ei si despre obiceiurile si traditiile de pe vremea in care oamenii erau… oameni. Sa ma intorc la origini, sa imi revendic bucatica de istorie. Sper doar ca Dumnezeu sa ii mai tina in viata.

* nu stiu cati aveti rabdare sa va uitati la tot clipul de mai sus, dar merita vazut macar pentru serenitatea de pe chipul ei.